Scria poezii aşa cum respira, fascinat de cele mai neaşteptate detalii din lumea înconjurătoare pe care o delecta apoi, sau o tulbura, cu mesajele sale speciale. A scris enorm, trăind prin mulţimea de premii literare o viaţă despre care încă se mai povesteşte.
Salcâmul din faţa ultimei sale locuinţe bucureştene primise de la Nichita numele de alint Gică. La cutremurul din ‘77 a încercat în zadar să-şi salveze prietenul: Nichita a fost lovit de un zid care se prăbuşea. În urma şocului, a rămas cu o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului şi ulterior cu sechele.
Academia Suedeză îl propune în 1980 pentru Premiul Nobel. Candida pe atunci alături de Borges, Frisch, Senghor şi de poetul grec care va obţine distincţia, Odysseas Elitis. În ţară, a fost recompensat de trei ori cu premiul Uniunii Scriitorilor, iar Academia Română i-a acordat premiul Mihai Eminescu.
„Prima barieră pe care am rupt-o a fost aceea a cuvintelor”, spunea. Eugen Simion considera că este foarte greu de găsit un model anterior pentru Nichita: “Există un amestec ciudat de forţe în fiinţa lui: un respect aproape religios pentru poezie şi o supunere aproape cinică faţă de real”.
În conştiinţa publică, Nichita Stănescu este chiar imaginea Poetului. Ce a inventat el? Dupa propriile spuse, «O ştiinţă atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi.» Cititorii îl identifică pe numele mic, Nichita, într-un semn de apropiere şi afecţiune de care nici un alt scriitor român nu s-a mai bucurat.
Moare în 1983, după ce medicii s-au declarat uimiţi de vitalitatea cu care a rezistat timp de doi ani de la apariţia primei crize hepatice. “Respir, doctore, respir”, au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit.
(mari romani – TVR Copyright ©2006 )
Lasă un comentariu