Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Sensul Iubirii (1960)’ Category

lui Eminescu tânăr

Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucişe,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.

Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţă lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului.

Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfârşitele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-ayvârl, pe-amândouă
să-l întâmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a şuminilor, ave!

Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întâmpină, ave!
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vânt.

Anunțuri

Read Full Post »

Vitraliu

Umbra ta, lovindu-se de ziduri,
iar se sparge+n cioburi colorate.
Oh, de-aceea m-ai zărit în stradă
adunând pierdutele-i pătrate.

Şi s-o facv la loc, în ceasul nopţii,
peste geamuri ţi le-aşez cu grijă,
verzi, albastre, galbene şi roşii,
încoifate-n creştet cu o spijă.

Când te vei trezi, lipiţi de geamuri,
arlechini din sticle colorate
vor lăsa prin eo să-ţi cadă-n braţe
soarele, mereu la jumătate.

Read Full Post »

Eşti atât de frumoasă, iarna!
Câmpul întins pe spate, lângă orizont,
şi copacii opriţi, din fuga crivăţului…
Îmi tremură nările
şi nici o mireasmă,
şi nici o boare,
doar mirosul îndepărtat, de gheaţă,
al sorilor.
Ce limpezi sunt mâinile tale, iarna!
Şi nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc liniştit, idolatru
şi gândul creşte-n ceruri
sonorizând copacii
câte doi,
câte patru.

Read Full Post »

Joc de unu

Lumina surâdea pe ierburi și pe ramuri
cu-ntregul ei alai de foșnete și lamuri
în care îți afunzi uitarea și te pierzi.

La ce-au mai nălucit, în calea mea, mlădie,
și fruntea ta-n zulufi de umbră vie,
și ochii tăi, ca doi paianjeni verzi?…

Read Full Post »

Cu gleznele julite, eu te pândesc când treci
printre rocile țărmului, reci.
Marea se va preface-n păsări străvezii,
câte le-ncap ochii deschiși spre ea,
și vor zbura fâlfâind, când ai să vii,
până-n piscul văzduhului cu o stea.

Vor rămâne prăpăstiile și peșterile goale,
peștii vor plesni aerul prăbușit cu cozile,
stârnind mărgeanele domoale
și corzile.

Uite, epava corăbiii lui Simbad marinarul
cu un colț se sprijină-n scoicile cenușii,
cu un vârf înjunghie-n mijloc cleștarul,
peste toate punțile aleargă raci vii.

Îți dăruiesc o stea de mare, un crab și un delfin!
Adu-i în spinare până la nisipuri.
Mă voi preface orb și am să vin
cu brațul întins, să-ți mângâi chipul.

Read Full Post »

O dungă roșie-n zori se iscase
și plopii, trezindu-se brusc, dinadins
cu umbrele lor melodioase
umerii incă dormind, mi i-au atins.

Mă ridicam din somn ca din mare,
scuturându-mi șuvițele căzute pe frunte, visele,
sprâncenele cristalizate de sare,
abisele.

Va fi o dimineață neobișnuit de lungă,
urcând un soare neobișnuit.
Adânc, lumina-n ape o să-mpungă:
din ochii noștri se va-ntoarce înmiit!

Mă ridicam scuturându-mi lin undele.
Apele se retrăgeau tăcute, geloase.
Plopii mi-atringeau umerii, tâmplele
cu umbrele lor melodioase.

Read Full Post »

Pe câmpu-nghețat caii mureau, câte unul,
în picioare, cu ochii deschiși, de piatră.
Vântul îi răsturna pe rând, câte unul,
bubuiau pe rând, câte unul,
ca pe-o nesfârșită tobă de piatră.

Eram copil pe-atunci, mi-era frig,
și priveam, clănțănind, picioarele lor paralele,
cu potcoavele-n aer, aburind de frig…
unu, două, trei, patru, număram clănțănind de frig,
picioarele lor paralele.

Nu mă mai gândeam la nimic.
Mama s-a dus la oraș și-o sa aducă pâine.
Peste tot e numai zăpadă… cai… și altceva nimic
… patru, cinci, șase, șapte, și altceva nimic.
De-ar veni odată cu pâine!

Read Full Post »

Older Posts »